De mic, adunam in jurul meu copiii si ii captivam cu orice prostioara.
In
scoala, fire joviala fiind, aduceam zambetul pe fata colegilor si uneori a
profesorilor.
Imi
imaginam diverse personaje si incercam cu puterea mea de copil sa le dau viata.
Am
cochetat si cu poezia, primele versuri de iubire avand drept muza...fireste, o
fata.
Mai
tarziu, in anii de liceu ma pregateam sa dau admitere la Institutul Teologic.
Intr-o
seara, impreuna cu parintii am mers la teatru. M-am simtit important si
totodata mic in raport cu mareata si eleganta sala de spectacol.
Am
pasit timid si mi-am ocupat locul asteptand cu nerabdare ridicarea cortinei. In
acea seara, interpretarea marelui actor Dionisie Vitcu in rolul Gulita din
Chirita in Iasi mi-a dat de gandit si mi-a deschis curiozitatea catre teatru.
Aveam sa imi descopar o noua vocatie convertita ulterior in profesie.
Am
mai mers apoi si la alte spectacole in care maestrul Petru Ciubotaru, prin
interpretarea sa, mi-a starnit pofta de a juca si m-a incitat sa patrund
in lumea misterioasa a scenei.
Cei
doi titani ai teatrului iesean as putea spune ca "se fac vinovati" de
schimbarea orientarii mele profesionale si de calauzirea pasilor spre
arta actoriceasca.
In
toamna anului 1996...ma numaram printre bobocii Academiei de Arte "G.
Enescu" Iasi. Cei doi actori, deveniti mentorii mei, Dionisie Vitcu si
Petru Ciubotaru, m-au invatat ABC-ul teatrului, alaturi de alti mari profesori
carora sper sa le fac cinste in aceasta profesie: Stefan Oprea, Constantin
Paiu, Ovidiu Lazar, Ion Sabdaru, si multi altii.
Lumea
povestilor descrisa prin arta manuirii papusilor si a marionetelor imi
aminteste cu drag de alti profesori deosebiti, distinsele doamne Ana Vladescu
si Natalia Danaila.
Restul
e tacere...
Când
ninge mai mult de o zi,
Când ninge uitat, ca-ntr-un basm, ca-ntr-un cânt,
Se spune că Actorul aruncă, plângând
Toată pacea din cer pe pământ.
Când ninge uitat, ca-ntr-un basm, ca-ntr-un cânt,
Se spune că Actorul aruncă, plângând
Toată pacea din cer pe pământ.
